EMIL CONSTANTINESCU

PRESEDINTELE ROMĹNIEI:

DREPTUL DE PROPRIETATE ESTE FUNDAMENTAL SI NU POATE FI TRATAT CU JUMĂTĂTI DE MĂSURĂ!

Presedintele Emil Constantinescu
primeste ultimul număr al CURIERULUI ROMĹNESC
de la Silvia Constantinescu.
Foto: Octavian Ciupitu/©CR.

Emil Constantinescu: Odată cu preluarea de functie de presedinte, omul Emil Constantinescu, ca persoană particulară cu familie, prieteni, viată profesională, lecturi, hobby-uri, cum spuneti dvs. a cam dispărut, pentru că situatia preluată a fost atĺt de dramatică, provocările au fost atĺt de mari si de imediate, încĺt un abandon, practic total, al vietii private a devenit obligatoriu. Din omul Emil Constantinescu au rămas însă principiile si valorile pe care le-am respectat foarte mult. Si, de fapt, ele au devenit forta reală a Presedintelui. Lucrul cel mai important pe care l-am transmis copiilor mei, încă de când erau la o vârstă foarte fragedă, a fost ca să-si trăiască viata în asa fel încât seara, când pun capul pe pernă, să-si poată face retrospectiva zilei, săptămânilor sau anilor si să doarmă linistiti. Am constatat, în scurtele momente în care mai am ocazia să vorbesc cu ei, acum, după ce a trebuit să suporte si ei socul noii pozitii, că este, de fapt, singurul lucru pe care si-l amintesc dintre toate sfaturile pe care le-am dat atunci când aveam timp să mă ocup de ei. De fapt, intrarea mea în activitatea civică si apoi politică are un punct de plecare care se află situat în timp în primăvara '90, si în spatiu, în balconul Pietii Universitătii.
Într-o noapte de primăvară am avut o discutie cu Ana Blandiana, într-un moment în care se încerca o primă manipulare foarte abilă - situatia fiind foarte profundă - a opiniei publice spre a o convinge că de fapt România este o tară în care toti au colaborat cu Securitatea, toti au actionat sub presiuni, mai mult sau mai putin toti s-au preocupat să obtină anumite avantaje materiale. Si atunci am avut amândoi aceeasi reactie si am spus: "Noi nu am colaborat, în nici un fel, cu Securitatea". Eu am spus: "Eu nu am primit nimic niciodată de la cineva". Si cred că sunt milioane de români care se găsesc în aceeasi situatie si trebuie si pe ei să-i reprezinte cineva, pentru că la celălalt pol se năstea vârful de lance al neocomunismului. Era momentul în care linia Vadim-Adrian Păunescu, dar si ceilalti, eventau ideea că, dacă toti au făcut compromisuri si toti sunt mai mult sau mai putin ticălosi, cel putin ei sunt mai destepti si stiu s-o facă mai bine, deci sunt mai îndreptătiti să ocupe din nou scena politică. De atunci până în noiembrie '96 a fost un drum lung si greu, si din '96 până acum si mai greu, care a dovedit că totusi forta morală este mai puternică decât banii, priceperea de a manevra si de a utiliza anumite institutii. Si cred în continuare că, chiar în această perioadă tulbure de tranzitie, mijloacele sunt la fel de importante ca si scopul, că scopul nu scuză mijloacele. Pe de altă parte, as vrea să cred că este momentul să fac o precizare a ceea ce justifică prezenta mea pe scena politică românească. Eu nu sunt în nici un fel un erou. Este adevărat că, asa cum am spus, nu am cooperat niciodată cu organele de represiune în vreun fel, dar nici nu mi s-a cerut acest lucru. Este adevărat că nu am făcut nici o faptă de care să-mi fie rusine, nu am primit avantaje materiale, dar m-am comportat de o asemenea manieră încât nici nu mi le-a oferit nimeni. România, chiar în timpul comunismului, a avut figuri proeminente care au plătit cu suferinte grele principiile în care au crezut si, sigur, la loc de cinste este cel pe care-l socotesc în continuare mentorul meu, Corneliu Coposu. Ati putut vedea, probabil, în camera în care muncesc, că pe biroul meu se află singurul portret care există în Palatul Cotroceni, înfătisându-l pe Corneliu Coposu. Si altii, pe actualul presedinte al partidului, Diaconescu, si multi alti oameni care au suferit profund în lagăre, în închisori, care au fost rezistenti sau dizidenti recunoscuti, cei care au fost cu adevărat, nu cei care au fost fabricati. Si cred că tocmai aceasta este mai important pentru, îndrăznesc să spun, destinul poporului român: că pot reprezenta mai bine un om obisnuit. Si telul meu este ca, după ce nu am să mai fiu presedinte si am să mă întorc la munca mea de la Universitate si la viata stiintifică si culturală, să fie greu în România să mai apară un altfel de presedinte, interesat să facă o politică nu murdară, ci chiar o politică cu compromisurile acceptate chiar în Occident. Sansa fundamentală, de fapt singura pe care o am în aceste momente foarte dificile pe care le trăim chiar astăzi, este dată de faptul că eu nu am de ce să fac compromisuri pentru trecut, pentru că nu am ce ascunde. Nu am trăit mereu în vitrină, în lumea universitară sunt sute si poate mii de studenti care mă cunosc si nu pot să fiu santajat nici pentru trecut si nici nu am de ce să fac compromisuri pentru prezent, pentru că nu sunt un presedinte ales de Parlament prin jocuri de culise ale partidelor politice, cărora să le fiu dator. Sunt ales direct de oameni care cred în mine si nu am de ce să fac compromisuri pentru viitor, pentru că nu sunt în nici un fel dominat de ideea de a obtine un nou mandat. Si pe acesta îl duc ca pe o misiune. Si, sigur, dacă poporul va dori si va fi nevoie, îmi voi duce misiunea până la capăt, dar ca o misiune si nu ca ceva care mi-ar aduce vreun avantaj. Deci, pe scurt, nu pot să fiu nici santajat, nici cumpărat. Asta nu mă împiedică - în acest moment în care înregistrăm acest interviu - să nu înregistrez primul soc psihologic mai puternic din viata mea (se referă la scandalul larg dezbătut în mass-media din România privind traficul clandestin de tigări din Turcia către Göteborg în Suedia prin România, în care sunt implicati ofiteri din corpul de pază ai presedintelui României; momentele cele mai dramatice ale acestui scandal, în care presa încerca să-l implice si pe presedintele Emil Constantinescu personal, aveau loc la Bucuresti la 30 aprilie, în momentul luării acestui interviu, n.r.), pentru că toată vremea am trăit cu ideea că din alb nu se poate face negru, iar din gri se poate face mai întunecat până la negru. Ori, acum, când trăin un montaj literar-artistic orchestrat de toate structurile subterane si chiar de cele deschise ale mass-mediei, îmi pun o serie de întrebări pe termen scurt, sigur, nu pe termen lung. Pe termen lung, este clar că poti să fii foarte sigur, pentru că pe termen lung valorile morale profunde câstigă. Pe termen scurt însă, siguranta mea obisnuită, siguranta mea dată de faptul că nu am actionat decât raportat la principii, a fost usor atinsă de demonstratia unei tehnici de diversiuni si manipulare. Probabil este a patra mare operatiune, după operatiunea Timisoara - teroristi, Piata Universitătii - mineriadă, în care prima actiune reală împotriva coruptiei - care depăseste faza confiscării pentru a intra în etajele superioare ale structurilor mafiote - este prezentată, dimpotrivă, ca o operatiune de musamalizare a acestora. Mi-am dat seama cât de mult deranjează nu atât persoana mea, cât structura nouă pe care am creat-o - cel putin la vârful institutiilor abilitate să lupte împotriva coruptiei si crimei organizate - prin îndepărtarea celor care în loc s-o combată chiar o organizau, fără a putea face acest lucru în profunzime. Si mi-am dat seama cât de important este să păstraz eficacitatea acestui sistem care se încearcă acum a fi lovit într-un moment în care totusi presedintele nu poate să fie chiar atacat direct.

S.C.: Mai are presedintele timp să citească o catre bună sau să asculte un concert?

E.C.: Nu! Din păcate, în ceea ce priveste cărtile, sunt un fel de cămilă intelectuală care foloseste rezervele culturale vechi din care trebuie să-mi scot multiplele discursuri mai profunde, dar si improvizatiile pe care trebuie să le fac mereu. Sunt pe cale de a-mi epuiza si colectia de citate care, datorită unei memorii care mi-a slujit foarte mult, încă mai subzistă. Acum, în loc de cărti, trebuie să citesc ceea ce se numeste, cu un termen generic, "materiale". Dimineata si noaptea târziu am câteva ore rezervate lecturii acestor materiale si, de asemeni, materialelor de sinteză, a materialelor informative pe care mi le furnizează serviciile secrete si, desigur, a numeroaselor proiecte de legi, decrete, hotărâri, pe care le citesc personal, pentru că nu semnez nimic - cum se spune în România - "ca primarul". Si, de multe ori, în ultima secundă, înainte de a semna, sesizez inadvertente. Este adevărat că experienta de profesor îmi este de o utilitate extraordinară, pentru că, corectând în viata mea mii de teze, am învătat, într-un mod pe care nu mi-l pot explica, să deschid la pagina respectivă si să-mi cadă ochii exact pe alineatul care contine o eroare.

S.C.: Înainte de a vă pune o altă întrebare, vreau să vă spun că am avut onoarea să-l întâlnesc pe domnul Corneliu Coposu, care mi-a acordat trei interviuri, din păcate ultimul cu câteva săptămâni înainte de a dispărea dintre noi. Printre întrebările pe care i le-am pus, fără un casetofon în functiune, l-am întrebat despre dumneavoastră. Să stiti că domnul Corneliu Coposu v-a apreciat enorm de mult.

E.C.: Poate a făcut-o cu ocazia acelui interviu. Eu nu am vorbit niciodată. Sunt poate unii cu care nu vorbesc, pentru că toată lumea se revendică acum de la Corneliu Coposu, după ce l-au trădat, l-au ignorat, l-au injuriat. Este surprinzător de mare acum numele acelora care se revendică de la Corneliu Coposu. Am preferat de câteva ori, uneori noaptea sub lună, să mă duc la mormântul său, când nu era nimeni. Îl simt alături. Mi-a acordat o încredere foarte mare, aproape totală. De fapt, tot ce am putut să fac, constructia Conventiei Democratice ca fortă de schimbare în România s-a bazat pe această încredere extrem de mare. Regulile jocului erau foarte bine stabilite, stiam exact prioritătile foarte simple ale lui Corneliu Coposu. Pe primul loc se aflau interesele tării, pe al doilea loc se afla partidul si pe al treilea loc nu se mai afla nimeni. În momentul în care actiunile mele ar fi contravenit intereselor nationale - atâta timp cât formatiunea slujea aceste interese nationale, totdeauna le-a subordonat - nu as mai fi existat pentru Corneliu Coposu. Însă o dată aceste lucruri bine întelese, îmi acorda un gir total. Si de multe ori se întâmpla, pentru că deciziile trebuiau luate atât de rapid si era de multe ori plecat, să fiu întrebat dacă am vorbit cu Corneliu Coposu. Eu spuneam: "Da!". Corneliu Coposu era întrebat: "V-a consultat?". Spunea: "Da!". Chiar dacă nu vorbisem, însă, deja lucrurile, fiind raportate la aceste principii, erau întotdeauna în coincidentă.

S.C.: Se întâmplă ca foarte multi români aflati în afara granitelor tării să nu înteleagă exact care este functia si atributiile constitutionale ale presedintelui României. V-as ruga pe dumneavoastră să-mi spuneti pe scurt care sunt aceste atributii, ca să încercăm să eliminăm si pe această cale neîntelegerile - as dori să le numesc neîntelegeri - românilor care sunt în afara granitelor, care vi se adresează dumneavoastră si vă pretind lucruri care nu intră în atributiile presedintelui.

E.C.: De multe ori am fost socat la întâlnirile, atât timp cât au fost ele posibile, cu persoane apartinând comunitătii românesti din afara tării, de faptul că îmi solicitau actiuni care nu numai că nu corespund prerogativelor presedintelui, dar care ar fi însemnat încălcări grosolane atât ale prerogativelor prezidentiale si ale legilor tării, cât si a oricărui sistem democratic. Acesta a fost unul dintre lucrurile care m-au uimit cel mai mult, că oameni care au trăit ani îndelungati, decenii, în tări democratice din vestul Europei, sau din SUA, sau uneori care s-au născut acolo, deci au trăit numai în acest sistem, puteau în mod expres să-mi ceară, direct sau în scrisori, să dau legi, să dau dispozitii care tin de Executiv, sau care tin direct de functia Guvernului sau a ministerelor, sau chiar să desfiintez hotărâri definitive ale unor instante judecătoresti. Este aproape de necrezut, dar aceasta este situatia. Si, după aceea, si-au manifestat public, în urma întâlnirilor cu mine, totala nemultumire. Constitutia României este chiar o constitutie democratică, si chiar i-am întrebat dacă, într-o primire la presedintele Clinton sau presedintele Chirac - ca să iau două tări cu regimuri prezidentiale sau semi-prezidentiale - si-ar fi putut permite să invoce aceste probleme. România are mai putin decât un sistem semi-prezidential. Presedintele nu are dreptul de a initia prioecte de legi, nu are dreptul de a interveni în dezbaterile Parlamentului, nu se poate adresa Parlamentului decât în mesaje pe probleme generale. Presedintele nu are functii executive si nu poate da dispozitii ministrilor, ministerelor. Poate prezida doar sedinte de guvern, la fel, pe probleme generale, si, bineînteles, este în măsură de a fi imediat suspendat din functie dacă are cea mai mică încercare, tentativă sau vagă încercare de a influenta puterea judecătorească, care este complet independentă în România. Sigur, se pune atunci problema de ce presedintele este văzut în România ca unul din centrii importanti ai puterii, sau chiar ca singurul centru de putere important, de către români. Aici lucrurile sunt mai complicate. Pe de o parte, asa si este: presedintele este un centru important de putere, pentru că, chiar mai mult decât Constitutia Frantei, fată de Constitutia americană, este cel care initiază si conduce direct politica externă si politica de apărare a tării, până-n amănunt.
Este, în acelasi timp, nu numai comandantul suprem al fortelor armate, dar este si comandantul Consiliului Suprem de Apărare a Tării, abilitat să intervină în toate problemele care tin de siguranta natională si care tin de siguranta economică - lupta împotriva crimei organizate, coruptie si toate problemele care într-un fel ating interesele de ordin national - Consiliu Suprem de Apărare a Tării din care fac parte primul-ministru si cei mai importanti ministri si sefii serviciilor secrete, având, conform legii, posibilitatea de a lua decizii extrem de importante si care trebuiesc respectate. De asemenea, presedintele are rolul de garant, în mod specific si cel mai important din Constitutie, de garant al bunei functionări a tuturor institutiilor si puterilor în stat, de a media între toate puterile si institutiile statului, între partidele politice si între stat si societate si, de asemeni, de garant al suveranitătii, independentei tării. Acestea sună foarte important, dar ele depind de autoritatea morală a presedintelui. Fără o autoritate morală extraordinară a presedintelui, aceste ultime atributii nu joacă un rol foarte important.
Pe de altă parte, faptul că presedintele este ales prin vot direct si, în plus, în România, în ultimii opt ani, alegerile parlamentare si prezidentiale au fost simultane, interesul popular fiind îndreptat aproape exclusiv către alegerile prezidentiale si singurele dezbateri urmărite cu adevărat si care au rămas în memoria tuturor fiind dezbaterile pentru postul prezidential, nimeni neamintindu-si nimic din dezbaterile parlamentare si, în general, voturile formatiunilor raportându-se după prestatia si popularitatea candidatilor prezidentiali, a făcut ca românii să lege toate sperantele, dar si, sigur, nemultumirile - în cazul neîmplinirii acestor sperante, care de multe ori erau si proiectia propriilor dorinte, de presedinte. Nu putem să scoatem din această ecuatie si vechea traditie bizantină si, mai mult decât atâta, est-europeană, care a făcut ca la români totul să se lege de conducătorul statului, fie că el a fost bazileu, voevod, rege, dictator de dreapta sau dictator comunist, sau presedinte democrat. Este o realitate cu părti bune, care duc într-o credintă naivă că presedintele nu stie tot ce se întâmplă, dar si la faptul că toată responsabilitatea revine presedintelui pentru orice se întâmplă în tară. În România situatia capătă chiar conotatii tragice, pentru că nu trebuie să uităm că în ultimii 60 de ani toti conducătorii statului român au murit de moarte violentă. Cel mult au fost exilati - ca Regele Mihai - au avut soartă tragică - exilul, soarta tragică a Regelui Mihai - si că predecesorul meu este primul conducător, după 60 de ani, care poate să ducă o viată socială normală după părăsirea functiei.

S.C.: Se discută în mod deosebit, printre românii din afara granitelor României, despre două probleme. Este vorba de problema proprietătilor, redarea proprietătilor, si a pensiilor. Vreau să vă întreb: care considerati că sunt motivele principale care fac ca aceste probleme să nu fie încă rezolvate astăzi satisfăcător?

E.C.: As vrea să încep prin a clarifica putin sintagma aceasta: "românii din străinătate". Este un mod obisnuit la români ca fiecare să vorbească în numele tuturor. Asta se întâmplă în tară si, bineînteles, se întâmplă si în străinătate. Ultima delegatie pe care am primit-o mi-a vorbit în numele a două milioane de români din Statele Unite, admitând în final că, sigur, numai un milion sunt români, ceilalti poate sunt născuti în România, dar minimum un milion. Si, bineînteles, si în România, toti vorbesc în numele poporului român, de la milioane în sus. Dacă am pune la un loc pe toti cei care vorbesc, populatia României cred că ar depăsi populatia globului pământesc, de mult.

S.C.: Credem că aveti dreptate.

E.C.: Ar fi mult mai cinstit să începem prin a vorbi în numele unui grup pe care unii sau altii îl reprezentăm. Si, de multe ori, acel grup este extrem de restrâns, dacă nu se limitează chiar la o persoană. O dată aceste lucruri stabilite, mai trebuie să stabilim un al doilea lucru. Eu am cunoscut foarte multi români. Am avut ocazia, până a ajunge presedinte, să cutreier toată lumea si să circul în aproape toată lumea ca invitat, ca om de stiintă si universitar. M-am întĺlnit cu români din Australia până în Statele Unite sau din Africa de sud până în America de sud, ca să nu vorbesc numai de toată Europa. Si, întrucât am călătorit destul de mult, oficial acum, ca presedinte, am reîntâlnit foarte multi si am întâlnit destui români care trăiesc în străinătate, dar am constatat că foarte putini dintre ei puneau acut si pe primul plan probleme de bunuri materiale si de recuperare. Si foarte multi apreciau un lucru, care pentru altii nu înseamnă nimic: că de un an si câteva luni, totusi, nu mai au de ce să se jeneze că sunt români. Dacă nu am reusit să rezolvăm toate problemele, cel putin am reusit să le redăm demnitatea de a fi fiii unei tări care acum este altfel privită de către conducătorii sau oamenii tării în care trăiesc.
În ceea ce priveste problemele pe care le-ati evocat, trebuie făcută o distinctie foarte clară între consecventa apărării principiilor si posibilitatea aplicării lor în practică. Eu am spus de fiecare dată foarte clar că nu reneg nimic din ce am afirmat în toate discursurile, luările de pozitie publice sau în discursurile pe care le-am tinut în fata românilor din străinătate, mai ales că niciodată nu am spus în străinătate altceva decât ce spun în tară, si în tară altceva decât am spus în străinătate. Deci, din acest punct de vedere, pozitia mea este foarte clară: dreptul de proprietate este fundamental si nu poate fi tratat cu jumătăti de măsură! Nu putem să vorbim de apărarea proprietătii de acum înainte, în viitor, în prezent si nu în trecut. Deci un principiu ori îl respectăm, ori nu îl respectăm. În acelasi timp, însă, există o distantă de la principiu la posibilitatea aplicării în practică. Aplicarea în practică se face de către o putere politică. În ceea ce priveste posibilitătile mele ca presedinte, am lămurit lucrurile. Mai departe, problemele ridicate sunt de competenta Parlamentului si aplicarea lor de a Guvernului. Or, formatiunea pe care am condus-o nu a câstigat majoritatea în Parlamentul României si consecinta a fost că nici nu a putut forma un guvern monocolor. Deci a trebuit si trebuie să se asocieze într-o coalitie - pentru că tara trebuie să fie guvernată si alte alegeri nu păreau si încă nu par că ar da alte rezultate decât acestea - cu partide a căror doctrină si mai ales pozitie fată de problemele cheie ale strategiei politice să fie apropiate, ceea ce înseamnă: reformă economică în vederea dezvoltării unei economii de piată competitive si puternice, democratizarea societătii care să conducă la o democratie stabilă, integrare europeană si euroatlantică si relatii interetnice si interreligioase bazate pe întelegere reciprocă.
Or, aceasta a dus la formarea unui guvern de coalitie, pe baza unor negocieri care au făcut ca formatiunea politică pe care am condus-o să nu-si poată aplica întegral programul. Poate să militeze în continuare pentru el, dar nu îl poate aplica decât în măsura în care alte alegeri ar duce la altă configuratie. Este din nou, pentru mine, de mirare că oameni care trăiesc în democratii consolidate nu realizează acest lucru. Poate cei care trăiesc în America sau în Anglia înteleg mai greu, pentru că acolo este un sistem bipartinic care datează de sute de ani, în care ori un partid, ori altul obtine majoritatea totală si îsi aduce la îndeplinire fără compromisuri programul. Si, în general, evolutia în toate statele democratiei occidentale a evoluat spre o confluentă pe probleme fundamentale si în primul rând pe problemele economice, astfel încât chiar în tări ca Anglia, Franta, Germania s-a ajuns ca între conservatori, uniunea pentru republică sau crestini-democrati pe de o parte, si laburisti, socialisti si social-democrati să nu mai fie o mare diferentă, ceea ce face ca nici alegerile să nu mai joace o miză deosebită.
Pe când în România situatia stă complet diferit. În România există forte care se opun complet reformei, care neagă total problemele dreptului de proprietate, care neagă reforma economică, care neagă restructurarea, până la forte extremiste care se opun integrării europene, euroatlantice, progresului României, acordurilor. Si chiar dacă, din fericire, în România, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, nu se conturează pericolul revenirii la comunism, la partide propriu-zis comuniste, dar există, în cadrul stângii, zone radicale de stânga. Acesta este contextul în care trebuie să fie întelese lucrurile.
Altă problemă, care este mult mai complicată, este faptul că actualul stadiu în care se află România survine după o perioadă de lipsă a democratiei de aproape 60 de ani, incluzĺnd si perioada din timpul războiului si imediat antebelică, în care s-au acumulat contradictii enorme pe toate planurile. Asa cum spuneam, schimbarea a fost dorită de toată lumea ca o imagine generală, dar fiecare grup, si chiar individ, a avut o imagine personală a acestei schimbări, care, de fapt, era o proiectie a unor dorinte pe deplin justificate pentru fiecare persoană, dar care sunt contradictorii si uneori ele sunt grav contradictorii, mai ales atunci când sunt exploatate politic. Si acestea privesc raporturi complicate si dificile care s-au creiat între proprietari si chiriasi, între dreptul comunitar si dreptul public, între cei care au suferit în închisori si călăii lor, între cei care au fost ucisi în revolutie si cei care i-au ucis si care convietuiesc cu totii, acum, în această societate, între biserici care au fost lichidate, învrăjbite si apoi reluate, între minorităti, între oameni ale căror drepturi au fost încălcate si cei care le-au încălcat. Toate acestea creează baza unei tensiuni enorme în societate si este foarte greu de crezut că într-un an de zile se pot rezolva toate aceste lucruri, în conditiile în care, asa cum deseori am repetat, în noiembrie '96 noi am câstigat alegerile, dar nu am cucerit Puterea. Pentru că Puterea înseamnă stăpânirea institutiilor statului.
Or, cu exceptia Parlamentului si a ministrilor din Guvern, noi am mostenit un aparat birocratic ostil, complet ostil, si structuri - după cum iarăsi am spus - care, în loc să lupte împotriva crimei organizate sau a coruptiei, chiar o conduceau. Problema mea, a presedintelui, care este de data aceasta si sarcina constitutională, dar si substanta functiei mele, este de a mentine în primul rând un echilibru în societate, de a o împiedica să alunece în haos, de a asigura functionalitatea institutiilor statului si întelegerea între oameni. Si cred că acesta este domeniul în care, chiar dacă examinez cu ochiul cel mai critic propria mea activitate, pot să spun că până acum am reusit, chiar dacă nu pot să garantez pentru viitor cu aceeasi sigurantă. Meritul, însă, nu-mi apartine în nici un fel. Singurul meu merit este că am fost onest si am spus oamenilor adevărul, deci le-am spus ce nu se poate face, când nu se putea, si cât se poate face, atunci când se putea face ceva. În rest, este meritul întelepciunii poporului român care s-a comportat într-un mod deosebit de rational si emotional. Toate încercările de a-i învrăjbi, de a-i manipula în conflicte interetnice, interreligioase, sociale, politice sau interstatale s-au lovit de rezistenta populară, astfel încât România are acum un capital extrem de pretios, mult mai important decât banii, si anume această stabilitate. Este poate unica tară din Europa Centrală si de Est care se bucură de acest statut de invidiat, în această zonă măcinată de atâtea conflicte latente, deschise, uneori chiar cumplite si sângeroase. Cu putină imaginatie si chiar cu capacitatea de a construi scenarii organizate, ne putem da seama că România putea să contină si Kosovo, si Bosnia-Hertegovina, si alte războaie de tipul Croatia-Serbia, cu vecinii.
Deci toate puteau să existe pe teritoriul României, dacă românii nu ar fi manifestat, după atâtea încercări grele, o atitudine care si pentru mine este uimitoare prin întelepciunea ei si care contrabalansează carentele noastre traditionale privind capacitatea de organizare, de muncă, de disciplină.

S.C.: Domnule presedinte, as dori să vă întreb: ce asteptati dumneavoastră personal, ca si România, de la acei români răspânditi pe tot globul, în afara granitelor României? Ce aport doriti să aducă acestia de acolo de unde sunt?

E.C.: Important nu este ce astept eu, este poate ultimul lucru care are vreo semnificatie. Am făcut o singură dată eroarea de a o spune într-un mesaj spontan la televiziune, si a fost atât de prost primită, încât nu am să mai fac niciodată această greseală. Astept ca fiecare să-si asculte propria lui constiintă si să actioneze în consecintă.

S.C.: S-a discutat în ultimul timp despre constituirea unui post de consilier pe lângă presedintele României, care să reprezinte românii aflati în afara granitelor. As dori să vă întreb: de ce este necesară o astfel de functie pe lângă presedinte sau pe lângă Parlamentul României? Este necesar să existe o astfel de functie?

E.C.: Am organizat institutia prezidentială ca un fel de experiment al unei institutii deschise într-o societate deschisă. În afară de presedinte, institutia mai contine consilieri. Institutia prezidentială, în afară de presedinte care are de fapt puterea de a actiona, este compusă în totalitate din consilieri, deci din oameni care nu au atributii executive si chiar dacă sunt plasati pe diferite grade: consilieri prezidentiali, de stat, consilieri experti, toti, în ansamblu, au rolul de a-l informa si sfătui pe presedinte.
Forta lor depinde indirect de autoritatea presedintelui, care autoritate - după cum spuneam si am dezvoltat într-un eseu mai pe larg această idee - în regimurile semi-prezidentiale postcomuniste trebuie să fie în primul rând o autoritate morală. În ideea mea de constructie a institutiei prezidentiale am căutat să am oameni care să nu o transforme într-un turn de fildes izolat de societate, ci, dimpotrivă, o casă cu ferestrele deschise, în care membrii redusi ai institutiei prezidentiale să-si păstreze locurile lor în societatea civilă, nu în cea de afaceri, pentru că în mod expres este interzisă orice participare de orice fel în lumea afacerilor, în lumea economică, dar în rest păstrĺndu-si locul lor si venind permanent cu experienta nu numai trecută dar si recentă.
Deci ei nu sunt functionari, ci sunt niste oameni care în continuare trăiesc în aceste segmente si sunt formati si vin mai ales cu necazurile si nemultumirile - pentru că suntem într-o perioadă de tranzitie, nemultumirile ocupă starea normală, nemultumirea este starea normală. Astfel încât, asa cum spuneam, fostii revolutionari sunt reprezentati de un revolutionar, cei din învătământul superior sunt reprezentati de oameni care lucrează în continuare în învătământ, cei din cercetare - de cei care lucrează în cercetare, pensionarii - de pensionari, fostii detinuti politici - de fosti detinuti politici, si asa mai departe. Cei care se ocupă de probleme sociale sunt cei care conduc asociatii civice sau fundatii de acest tip, în continuare, care au grijă de copii handicapati, bolnavi, bătrâni. Problema este cum să fie alesi si cum să fie delegati. Nu totdeauna poti să aplici acelasi sistem. Printr-un concurs foarte larg, am ales un reprezentant care să se ocupe de copii orfani, la care au participat orfani provenind din casele de copii. Ca să-i reprezinte pe tineri, am ales absolventi din ultima promotie a tuturor universitătilor din tară.
Cu cei din diasporă este mult mai greu, pentru că nu putem organiza un concurs, si la primele încercări de a face cel mai mic gest, după cum stiti probabil că se întâmplă, nici nu s-a anuntat bine un nume, încât el a început să fie demolat. Si, în cele din urmă, toate sugestiile au venit: "Mai bine nimeni, pentru ca nimeni să nu fie admis!", dacă nu poate să fie respectiva persoană. Este o dramă care s-a prelungit. Si în străinătate am încercat să numesc niste consuli onorifici. A fost o adevărată revoltă a tuturor împotriva persoanei. Când s-a numit alt nume, toti s-au coalizat la cea de a doua persoană. Se pare că este un blestem românesc.
Dar lucrează oameni din diasporă, lucrează în momentul de fată, dar nu în acest fel. De exemplu, de segmentul de cercetare stiintifică se ocupă profesorul Moldovan, care, în continuare, după ce a fost profesor la Universitatea din Los Angeles, South California, este acum full professor la Texas University, continuă să fie profesor în Statele Unite. Dar, vine pe banii lui si îsi petrece concediul si o parte a săptămânii, pe care o obtine prin concentrarea cursurilor, la Palatul Cotroceni, conducând un grup important de tineri supra-talentati care se ocupă de un proiect de informatizare a societătii românesti. Si nu este singurul! Sunt în Germania, eminentul specialist în economie doctorul Olteanu... Am numit mai multi reprezentanti personali, în general oameni cu suprafată, care se bucură de respect în comunitătile profesionale, pentru că altfel este greu. Nu vreau să jignesc pe nimeni, am spus "comunităti profesionale", pentru că în comunitătile profesionale, din care provin si eu, criteriile sunt mai ferme decât în comunitătile sociale, în care ele sunt mai aleatorii. În general, cred, cu mintea si cu experienta de acum, că o deschidere mai amplă către toată lumea este mai potrivită. Si sunt destule neîntelegeri între grupurile românesti ca să mai creăm o nouă sursă de competitie. În schimb, ea este foarte potrivită la Guvern. În momentul de fată, în cadrul Guvernului României există un Secretariat de stat care, în noua reorganizare, este subordonat direct primului-ministru, al cărui obiectiv este relatia cu românii de pretutindeni, si cu un director general care conduce un departament privind românii din tările vecine României. Eu am tinut în mod special să separăm aceste două domenii, pentru că problemele sunt specifice si complet deosebite.

S.C.: Considerati că mai trebuie să se facă o distinctie între exil si diasporă?

E.C.: Cred că, în momentul de fată, această distinctie este de domeniul istoriei. Eu cunosc toată această discutie, am participat la ea, cunosc toate susceptibilitătile, dar cred că în momentul de fată este foarte importantă istoric.
Există orgoliul celor din exil. Si tara trebuie să găsească toate mijloacele pentru a le arăta recunostinta, si eu personal, ca abilitat prin Constitutie, trebuie să vorbesc în numele poporului român, să le exprim recunostinta noastră ca rezistenti împotriva dictaturii comuniste. Si fac, de câte ori am ocazia, această precizare, spunând foarte ferm si clar că nu am fi astăzi ceea ce suntem, dacă nu ar fi existat acesti oameni care au apărat demnitatea poporului român, ca si cei care au făcut acest lucru în închisorile din tară.
Pe de altă parte, eu prefer să vorbesc de comunitătile românesti, termenul pe care-l folosesc în mod deliberat si foarte frecvent este "comunitătile românesi" din străinătate. "Diaspora" înseamnă "risipire", pe când "comunitatea" înseamnă ceva mult mai înalt: capacitatea de a ne uni în jurul unui scop, în jurul unui tel. Si acest tel nu poate să fie decât dragostea fată de tara si poporul de origine. Or, până la urmă, aceasta implică o solidaritate care este forma deplină a libertătii. Or, dacă noi în tară, după ce ne-am cucerit libertatea, ne-am dat seama foarte repede că nu am stiut ce să facem cu ea, cei care au ales calea libertătii si au trăit într-o tară liberă cred că ar fi trebuit să dea acest exemplu românilor din tară, în care libertatea înseamnă solidaritate si în care spiritul comunitar este ceva complet opus colectivismului comunist, bazat pe anihilarea persoanei. Din păcate, trebuie să recunosc cu toată tristetea că suntem încă departe de acest tel si se pare că blestemul neamului nostru este ca să ne risipim mereu, întâlnindu-ne alături în momentele cruciale ale istoriei. Ceea ce poate nu se întelege de-ajuns este că noi trăim acum un astfel de moment al istoriei noastre în care avem o sansă uriasă, pe care, dacă o pierdem, probabil nu o vom mai regăsi, si în mod sigur în cursul vietii mele, cât mi-o mai da Dumnezeu, nu! Chiar dacă exemplul de la Mărăsesti, si din timpul Unirii, par mai impresionante si mai încărcate de rezonanta istoriei, astăzi momentul este la fel de grav si la fel de important si ar trebui tratat cu aceeasi participare sufletească care, ducând dincolo de interesul personal, nu te anihilează, ci te înnobilează.

S.C.: Si ultima întrebare, scurtă. România are nevoie de o prezentare deosebit de corectă în celeleate tări din lume. Nu întotdeauna reprezentantii oficiali ai României în Vest prezintă România corect sau îsi fac datoria. Mă refer la o serie de ambasadori care, în continuare, sunt rămăsitele fostului regim. Ce considerati că trebuie făcut ca acesti oameni, reprezentantii României în străinătate, să fie cei care într-adevăr pot reprezenta România corect?

E.C.: Eu cred că este un domeniu în care am făcut pasi importanti. După ce am încercat un experiment, poate unic în istorie, acela de a duce campania de integrare în NATO si Uniunea Europeană fără ambasadori - pentru că mi-a fost mai usor să-i rechem decât să găsesc înlocuitori - si, practic, cu exceptia ambasadorului din Statele Unite, care se bucură de o extraordinară apreciere din partea administratiei americane, expres anuntată, ceea ce m-a determinat să-l mentin la post, restul ambasadorilor au fost rechemati. Noua generatie de ambasadori pe care am trimis-o în aceste tări, în primul rând, este constituită de oameni cu mare suprafată culturală, provenind din societatea civilă. Poate că lucrurile nefiind cunoscute, as aminti aici: pe noul ambasador din Belgia, de la Bruxelles, deci fostul presedinte al Academiei Române, profesorul Virgil Constantinescu; pe noul ambasador de la Atena, vicepresedintele Academiei, profesorul Dan Rădulescu, un om de mare cultură; ambasadorul României în Portugalia, profesorul Zamfir, unul din cei mai eminenti specialisti în portugheză, un om de cultură deosebit, cu stagii la Universitatea din Lisabona; Grete Tartler, o cunoscută poetă si om de cultură. Sau oamenii cei mai deosebiti pe care i-am întâlnit printre vechii diplomati, printre care ambasadorul din Spania, poet cunoscut si un om rafinat pe care l-am întâlnit la Buenos Aires, unde preda la Universitate un interesant curs de cultură central-est-europeană. Noul ambasador de la Paris, care este cel mai bun negociator de tratate din România si care a plecat din postul de secretar de stat, ca un gest de reciprocitate cu presedintele Chirac, care mi-a trimis propriul său consilier de politică externă ca ambasador la Bucuresti. Sau un tânăr deosebit de talentat, pe care l-am trimis ambasador la Londra, stăpânitor a patru-cinci limbi străine, inclusiv exotice, ca araba. Toti acestia au atins performante deosebite prin propria lor valoare. Sau noul ambasador din Germania, parlamentar apartinând Partidului National Tărănesc Democrat Crestin, agreat si respectat de Guvernul german. Sau alti ambasadori - prorectori ai unor universităti, sau decani. Vreau să spun că numărul este destul de mic si datorită faptului că spre surpriza mea, mai multi oameni de cultură de mare suprafată din România au declinat oferta pe care le-am făcut-o. După cum se stie, m-am adresat mai întâi domnului Plesu, care, în final, a acceptat propunerea mea de a fi ministru de externe. Dar, initial m-am adresat domnilor Liiceanu, Paler, unor ilustri intelectuali, ca directorul Institutului de Istorie din Iasi, domnul Zub; sau altora, ca prorectorul Universitătii din Cluj, Papahagi, pe care l-am solicitat ambasador la Roma, dar care, în final, a preferat să conducă Academia Română din Roma, si tot este un câstig. Destul de multe personalităti însă, din diferite motive, au declinat oferta pe care le-am făcut-o. Este un proces dificil si complicat, de creare a unei noi generatii de diplomati. A început acest proces acum, o reformă fundamentală în Ministerul de Externe, care are în vedere angajarea tinerilor. Sunt foarte multi tineri deosebiti, sefi de promotie, dar care trebuie să treacă treptele diplomatiei, pentru că numai pe ambasadori pot să-i numesc.
Ambasadorul este singura persoană care poate să acceadă direct la acest grad. Si, într-adevăr, una din cele mai mari dezavantaje ale României în prezent este lipsa negociatorilor în toate domeniile. Negociatori în domeniul relatiilor externe, în domeniul relatiilor comerciale, contractelor economico-financiare... Desigur, aceasta este o stiintă si o artă care se învată greu.

Înapoi la începutul paginei!

© 1998 Curierul Românesc.

Înapoi la CURIERUL ROMÂNESC